vant purpuriu

Pereti purpurii trec scaldati de soare prin fata ochilor mei. Vantul le aduce aroma de departe, iar ei il imbraca de parfumul lor si impreuna ne bucura sufletul.
"Sufletul?" ai sa zici.
Da, sufletul, pentru ca noi avem acelasi suflet, pentru ca noi respiram cu aceiasi plamani, pentru ca noi vedem cu aceiasi ochi, vorbim cu aceeasi gura, auzim cu aceleasi urechi, simtim cu aceleasi palme, pasim cu aceleasi picioare.
Partea mea dreapta, te rog iarta-mi stangacia!

va cer iertare

Va cer iertare pentru frica ce o simt! O frica bolnavicioasa care ma face sa uit de cei ce ma iubesc, iar atunci cand incolteste in mintea mea, totul se destrama. Peretii lumii pe care i-am cladit se crapa, raurile azurii si reci care ma racoreau odata devin insangerate si fierbinti, aerul se otraveste si ma inabusa treptat. Un zgomot din iad imi sparge timpanele si imi fura auzul. Frica asta ma transforma intr-un monstru egoist, care consuma urland sentimente, amintiri, sperante. In curand otrava asta pe care o respir imi va arde gatlejul si nu voi mai putea vorbi. Imi raman ochii ca un blestem, sa pot vedea opera groteasca pe care am compus-o. Am avut un Eden si l-am transformat singura in infern. Dumnezeule! E prea tarziu sa am curaj?
Daca am facut macar un lucru bine, lasa ca lacrimile astea care mi-au impanzit ochii sa ma spele, apoi sa ma innece, apoi sa fie izvorul ce va uda ultimul sambure de om din mine. Si poate dupa ce infernul asta se va sfarsi sa pot sa cresc din nou. As vrea sa cresc stejar de data asta, sa pot cu umbra ramurilor mele sa-i mangai pe cei pe care si eu ii iubesc.

vrei?

Vrei sa recreem androginul si astfel impreuna sa uitam suspinul?Sa alergam pe munti si prin gradini bogate,sa nu simtim nici foame,nici somn si niciodata moarte?Sa ni se zbata-n ochi sclipiri de eternitate,sa respiram ambrozia florilor de marte,sa alergam pe coama vantului de mai fara s-avem vreodata galci sau guturai?Sa ascultam izvoarele cantand neistovite,sa ne-ncalzeasca stele de mult in carti citite,sa ne-mbatam cu roua culeasa dimineata si sa-mbracam pansele si crini si tufanele?Sa n-avem trebuinta de fraze mult trudite,sa dezvelim esenta vederii daruite si s-o lasam sa zboare alaturi cu lastunii ce ne vor fi impreuna aripi si ochi si de ce nu cuvinte?Valul realei,eternei iubiri te cheama si te-ntreaba :vrei?

O mana se intinde in fata ochilor mei.Degetele ei fragile se desfac precum ramurile unui copac intr-o iarna tarzie si urla sunete mute pe care eu singura le aud.E o mana necunoscuta,dar in nici un fel straina,care tanjeste nu dupa alta mana ci dupa brate care sa o cuprinda si sa o aline.
Imi striga s-o ajut si s-o cuprind in brate,dar lianele mele sunt paralizate de gandul ca va disparea dac-o ating.Caci ma tem ca atingerea mea nu e de om ci mai degraba de fiara dadatoare de moarte si de chin si nu de viata fara de suspin.
Citindu-mi gandul mana imi zambeste inteleapta si doar intr-o clipire imi da auzul meu de-odinioara,imi fura gandurile negre si-mi lasa-n dar o biblie de ganduri cu care sa m-alin si-o mie de culori pe care sa le-mbin spre a sterge cu ele urma de venin.