vant purpuriu

Pereti purpurii trec scaldati de soare prin fata ochilor mei. Vantul le aduce aroma de departe, iar ei il imbraca de parfumul lor si impreuna ne bucura sufletul.
"Sufletul?" ai sa zici.
Da, sufletul, pentru ca noi avem acelasi suflet, pentru ca noi respiram cu aceiasi plamani, pentru ca noi vedem cu aceiasi ochi, vorbim cu aceeasi gura, auzim cu aceleasi urechi, simtim cu aceleasi palme, pasim cu aceleasi picioare.
Partea mea dreapta, te rog iarta-mi stangacia!

va cer iertare

Va cer iertare pentru frica ce o simt! O frica bolnavicioasa care ma face sa uit de cei ce ma iubesc, iar atunci cand incolteste in mintea mea, totul se destrama. Peretii lumii pe care i-am cladit se crapa, raurile azurii si reci care ma racoreau odata devin insangerate si fierbinti, aerul se otraveste si ma inabusa treptat. Un zgomot din iad imi sparge timpanele si imi fura auzul. Frica asta ma transforma intr-un monstru egoist, care consuma urland sentimente, amintiri, sperante. In curand otrava asta pe care o respir imi va arde gatlejul si nu voi mai putea vorbi. Imi raman ochii ca un blestem, sa pot vedea opera groteasca pe care am compus-o. Am avut un Eden si l-am transformat singura in infern. Dumnezeule! E prea tarziu sa am curaj?
Daca am facut macar un lucru bine, lasa ca lacrimile astea care mi-au impanzit ochii sa ma spele, apoi sa ma innece, apoi sa fie izvorul ce va uda ultimul sambure de om din mine. Si poate dupa ce infernul asta se va sfarsi sa pot sa cresc din nou. As vrea sa cresc stejar de data asta, sa pot cu umbra ramurilor mele sa-i mangai pe cei pe care si eu ii iubesc.

vrei?

Vrei sa recreem androginul si astfel impreuna sa uitam suspinul?Sa alergam pe munti si prin gradini bogate,sa nu simtim nici foame,nici somn si niciodata moarte?Sa ni se zbata-n ochi sclipiri de eternitate,sa respiram ambrozia florilor de marte,sa alergam pe coama vantului de mai fara s-avem vreodata galci sau guturai?Sa ascultam izvoarele cantand neistovite,sa ne-ncalzeasca stele de mult in carti citite,sa ne-mbatam cu roua culeasa dimineata si sa-mbracam pansele si crini si tufanele?Sa n-avem trebuinta de fraze mult trudite,sa dezvelim esenta vederii daruite si s-o lasam sa zboare alaturi cu lastunii ce ne vor fi impreuna aripi si ochi si de ce nu cuvinte?Valul realei,eternei iubiri te cheama si te-ntreaba :vrei?

O mana se intinde in fata ochilor mei.Degetele ei fragile se desfac precum ramurile unui copac intr-o iarna tarzie si urla sunete mute pe care eu singura le aud.E o mana necunoscuta,dar in nici un fel straina,care tanjeste nu dupa alta mana ci dupa brate care sa o cuprinda si sa o aline.
Imi striga s-o ajut si s-o cuprind in brate,dar lianele mele sunt paralizate de gandul ca va disparea dac-o ating.Caci ma tem ca atingerea mea nu e de om ci mai degraba de fiara dadatoare de moarte si de chin si nu de viata fara de suspin.
Citindu-mi gandul mana imi zambeste inteleapta si doar intr-o clipire imi da auzul meu de-odinioara,imi fura gandurile negre si-mi lasa-n dar o biblie de ganduri cu care sa m-alin si-o mie de culori pe care sa le-mbin spre a sterge cu ele urma de venin.

copii

Pe o masa neagra si inalta intr-o camera nefolosita un om pe care il cunosc de mica doarme. Mainile lui cu care ne mangaia, cu care lucra pamantul si cu care uneori ne altoia se odihnesc si ele acum, asa cum se vor odihni si ale nostre cand vor obosi. In jurul acestei mese, oameni si muste roiesc deopotriva si-l mangaie si il intreaba de ce-a plecat. El nu raspunde, ai zice ca e suparat pe toti si de atata suparare si pielea lui s-a inchis la culoare, dar ei nu inteleg ca lui ii este frig si-ar vrea sa fie invelit. De afara o copila cu fata ridata il plange in cuvinte si mai ca-l cearta, dar acum o face cu mai mare dragoste decat a facut-o vreodata. Langa ea o femeie frumoasa cu aer de copil il priveste si fara sa-si dea seama pierde din ochi cristale de culoarea curcubeului. E mama mea frumoasa care plange, dar azi eu inteleg ca-i tocmai invers, ea este fiica mea iar eu simt pentru prima oara ce inseamna sa fii parinte.
Pe o masa neagra si inalta intr-o casa abia folosita doarme un om pe care il cunosc de mica si-i invelit cu frunze mari si verzi de nuc, dar si el ca si primul ar vrea sa fie invelit caci frunzele nu-l incalvezsc ci dimpotriva. Un om cu fata obosita de durere il mangaie si-i pupa mainile care l-au leganat odata. Ei zic ca-i tatal meu,dar eu am inteles ca...
eu sunt mama parintilor mei.

privire

Te uiti la mine ca si cum nu ar mai fi nimic ramas in lume, ca si cum ai fi propria-mi persoana,asa te uiti la mine,te uiti la mine ca si cum ai... ai privi o parte din tine, ca si cum te-ai uita pe tine.
Cand nu stiu cine sunt liane negre imi incolacesc picioarele si incearca sa ma cufunde in abis. Eu tip,dar ca intr-un cosmar cuvintele se dezintegreaza aproape inainte de a fi tipate si sunt paralizata si imi e teama de tot ce devine tot mai confuz pentru mine.Si incerc sa inot in aceasta mare involburata in care s-au pierdut de-a veacuri mii de suflete si din care mii de suflete au fost salvate,dar mainile acestea neindurate par sa nu-mi acorde circumstante atenuante...si as vrea...sa strig din nou,dar la ce bun? Am obosit si vreau sa dorm si cat de dulce alunec cu acest gand in dormitor,un dormitor al viselor perene,pacat,imi spun, as fi putut sa mai incerc... mi-e lene...
Ce e acesta senzatie de moale in care ma cufund?Moale si fin si dur in acelasi timp?Nisip!?Ciudat,imi pare ca nu am mai fost vreodata aici,dar e atat de bine,oare pot ramane?
Acum cand simt caldura in mana dreapta visez sau e aievea?As vrea,acum cavad din nou sa stiu ai cui sunt ochii nelinistiti si blanzi ce ma privesc.
Imi pari atat de cunoscut si totusi nu cunosc nimic din tine si totusi pulsul tau,imi pare ca-l aud in mine,oare-i al meu?Dar nu cunosc nimic din mine cum as putea sa te cunosc pe tine,atat de bine?Te cred strain ,dar cand ma oglindesc in ochii tai...ma vad pe mine! Ramai? Ce bine!

scortisoara si vanilie

Cu fiecare pas pe care-l facem mirosul de scortisoara si de vanilie ne gadila din ce in ce mai placut sufletul.E curios cum in fiecare an gerul si ceata se imbiba de aroma Craciunului si devin din nesuportabile un must-have al acestei perioade.Prin ce minune rautatea de peste an a oamenilor se transforma acum in aroma placut-intepatoare a vinului fiert,vandut la colt de strada, in care au cazut prea multe cuisoare? Cine sau ce anume este responsabil pentru licarirea plina de emotie din ochii oamenilor?Si mai ales de ce ne aducem aminte acum mai mult ca oricand sa zambim,sa ne imprietenim,sa fim copii?
Daca am putea sa ne pastram bucuria oricand atunci toate aromele copilariei care ne urmaresc in prag de sarbatori ne-ar invalui si ne-ar face sa zambim mai des decat ne-am obisnuit sa o facem.Si totusi ce este cu acesta Sarbatoare care ne aduce mai aproape de noi si de ceilalti?
E o taina care ajuta ca lucrurile sa se intample!
Craciun vanilat!!!!