copii

Pe o masa neagra si inalta intr-o camera nefolosita un om pe care il cunosc de mica doarme. Mainile lui cu care ne mangaia, cu care lucra pamantul si cu care uneori ne altoia se odihnesc si ele acum, asa cum se vor odihni si ale nostre cand vor obosi. In jurul acestei mese, oameni si muste roiesc deopotriva si-l mangaie si il intreaba de ce-a plecat. El nu raspunde, ai zice ca e suparat pe toti si de atata suparare si pielea lui s-a inchis la culoare, dar ei nu inteleg ca lui ii este frig si-ar vrea sa fie invelit. De afara o copila cu fata ridata il plange in cuvinte si mai ca-l cearta, dar acum o face cu mai mare dragoste decat a facut-o vreodata. Langa ea o femeie frumoasa cu aer de copil il priveste si fara sa-si dea seama pierde din ochi cristale de culoarea curcubeului. E mama mea frumoasa care plange, dar azi eu inteleg ca-i tocmai invers, ea este fiica mea iar eu simt pentru prima oara ce inseamna sa fii parinte.
Pe o masa neagra si inalta intr-o casa abia folosita doarme un om pe care il cunosc de mica si-i invelit cu frunze mari si verzi de nuc, dar si el ca si primul ar vrea sa fie invelit caci frunzele nu-l incalvezsc ci dimpotriva. Un om cu fata obosita de durere il mangaie si-i pupa mainile care l-au leganat odata. Ei zic ca-i tatal meu,dar eu am inteles ca...
eu sunt mama parintilor mei.